Spad-ul gata de zbor
Intrat in lupta in partea finala a conflictului, Spad-ul a facut diferenta in fata lui Fokker. Nu trebuie sa uitam conditiile in care se zbura pe atunci, cu motoare de maxim 200 cp (in RM 2 puteri instalate de 1000 cp ajungeau cel mult pentru un sfarsit onorabil in lupta), cu structuri metalice precare si cu multa, multa panza pe fuzelaj si aripi. Aparatele vremii nu zburau mai sus de 5.000 m, pentru ca aveau cabinele deschise, deci nici vorba de presurizare, iar majoritatea luptelor se dadeau la cateva sute de metri altitudine, permitand chiar interventia infanteriei in lupta (se pare ca asul german, von Richthofen, sau Baronul Rosu, chiar a pierit de glontul unui anonim mitralior australian de la sol si nu in lupta cu aviatia aliata. Adeseori motoare prea puternice sau plonjoane prea bruste provocau dezintegrarea aparatelor in aer. Salvarea cu parasuta tinea mai degraba de sansa divina, decat de tehnica sau pregatire. Scaune catapultabile nu existau. In ce priveste armamentul, majoritatea aparatelor aveau 1 - 2 mitraliere, sincronizate cu elicea. Procedeul este simplu si se poate realiza mecanic: cadenta de tragere a mitralierei poate fi controlata de arborele cotit, astfel incat arma sa nu declanseze in momentul in care palele elicei se aflau in dreptul tevii armei. Ca sa nu ne facem iluzii, fereastra de timp disponibila era de zeci de ori mai lunga decat timpul necesar celor doua pale ale elicii sa treaca prin dreptul mitralierei. Se pare ca procedeul a fost inventat de un inginer roman. Ca un detaliu legat de aviatia si antiaeriana Armatei Romane in RM 1, se pare ca aviatia s-a descurcat onorabil, in ciuda unei inferioritati numerice si tehnice evidente (cateva zeci de avioane Nieuport, depasite inca la 1916, versus sute, inclusiv Fokker D VII si aerostate pentru bombardamente), iar despre antiaeriana, dotata in special cu tunuri franceze si mitraliere, se pare ca a fost cea mai eficienta din razboi.
Romania a intrat in RM 1 dotata cu aparatele Vlaicu 1, de la 1910. Aurel Vlaicu a pierit in 1913, cand a incercat sa traverseze Carpatii cu un alt aparat creatie proprie, mostenirea lui a ramas, intr-un final suntem una din primele natiuni care au folosit aviatia in lupta, din intreaga lume. Imaginea de mai jos este preluata din nou de pe Wikipedia.
Bun, sa trecem la montajul machetei noastre. Primul pas: pregatirea. Din constatarile mele, numarul bavurilor pe repere era destul de mare. Bavurile sunt suparatoare, daca piesele sunt foarte mici, se complica si mai tare. Unele dintre piese aveau si 4 - 5 mm in diametru si 0,5 mm grosime, dar erau pline de bavuri. Noroc ca nu cred ca aveam mai mult de 35 - 40 de piese de montat, cu bavuri, cu tot. Instrumente necesare: pila, bisturiu (complicat, cu copilul de 5 ani si jumatate langa mine, trusa stomatologica: sonda, pensa, foarfeca chirurgicala, cleste pentru taiat, adeziv Revell, nu Super Glue, veioza si lampa de speolog. Dupa cum se vede, sunt bine dotat, multumita contributiei Olgutei si a truselor ei stomatologice.
Dupa cum se vede, moralul era foarte bun, Ilinca abia astepta sa incepem.
Si am inceput. Prima parte, montajul fuzelajului, a pilotului si a capotei motorului, cu mitralierele. Operatiunea a fost destul de simpla, pentru ca aveam totusi de-a face cu piese mari, usor de manipulat. Mi-ar fi placut mai multe detalii, dar merge si asa, cu o usoara tristete ca nu se ridica la nivelul unui I-15 montat acum cativa ani, care avea si mitraliere si parbriz, din cate imi amintesc. Spre bucuria mea, Ilinca a pus mana pe camera si mi-a facut unele fotografii. Foarte bine, am dovada ca eu am montat aparatul si nu fi-mea. :-)
Dupa cum se vede, lumina este foarte importata in modelism. Pentru cine se intreaba cum ma descurc cu lumina care bate dinspre dreapta, trebuie precizat ca sunt stangaci. Lampa de speolog o folosesc pentru intarirea contrastelor. Cred ca in imaginea de mai sus dedeam de zor la pila, pentru ca e mult de lucru la un model cu aproape fiecare piesa plina de bavuri.
In principiu respect instructiunile de montaj. Arareori se intampla, oricum, sa poti lucra in paralel la mai multe repere sau sa poti schimba ordinea de montaj. In cazul dat, a fost exclus sa ma abat de la schita. Pur si simplu pasii erau logici. Un punct in favoarea celor de la Revell. Dupa fuzelaj a urmat coada aparatului, adica ampenajul vertical si cel orizontal. Simplu de montat, rezultat satisfacator (a trebuit sa dau la pila si sa mai decupez pe alocuri ca sa se potriveasca piesele).
Pentru intarirea contrastului am folosit o coala de hartie verzuie, pusa peste plicul maroniu (de fapt, cam de aceeasi nuanta cu a machetei) pe care lucram. Lectia contrastelor e foarte importanta in modelism, pentru ca se lucreaza cu piese mici, cu scule stralucitoare si la lumina destul de puternica. Asa ca, ferice de cei care poarta ochelari pigmentati sau care nu au probleme cu contrastele.
Astazi mi-am propus sa fiu multifunctional, Olguta fiind plecata la maratonul de Zumba de week-end. Asadar, pe langa montajul machetei, mi-am propus sa distrez copilul, prin implicarea in proces, dar si sa gatesc un delicios pui la rotisor pentru familia mea. In imaginea de mai jos, Ilinca inspectand cuptorul in care puiul se desavarsea dupa reteta secreta, care contine doar foc, sare si o foaie de dafin rupta in doua.
Partea complicata cu spiritul renascentist este ca trebuie sa faci unele compromisuri si ca specializarea e un deziderat imposibil de indeplinit. Mai precis, Ilinca la un moment dat s-a plictisit de privit si de primit explicatii (eu credeam ca un copil de 5 ani si jumatate abia asteapta sa afle cum e cu principiile aerodinamice, cum e cu suprafetele portante, la ce servesc eleroanele, deriva, ce calibru au mitralierele de bord, de ce sunt palele elicii inclinate). Mai degraba decat sa afle despre avioane, fi-mea s-a consolat cu o cutie de cereale, cu doua duzini de carioci (Filzstifte in germana), cu o bucata de lemn pe care a picat-o si a cioplit-o. N-as spune ca m-a cuprins tristetea, oricum inca imi indeplineam misiunea onorabil, avionul crestea sub ochii mei, fi-mea desena si rontaia, sub ochii mei, puiul se facea la cuptor, sub ochii mei. Eram deci stapan pe situatie, eram un barbat adevarat.
Sa revenim la avion, care intre timp a primit tevile de esapament, in sfarsit niste detalii, precum si cadrul de sustinere a aripii superioare. Aripa inferioara se lipeste de aparat intr-o gaura din fuzelaj, aripa superioara insa nu sta decat in sase suporti destul de subtirei. Teoretic ar trebui sa incarc macheta si cu firele de ancorare, dar nu sunt atat de priceput, asa ca voi lasa aparatul cu aripile prinse doar in suportii de plastic. Desigur ca turnarea lasa mult de dorit, dar, pana la urma, conteaza sa arate a avion, nu sa zboare. Deci, am montat aripile, intai cardrele pe aripa inferioara, apoi aceasta de aparat, apoi aripa superioara peste. Aici am constatat ca nu toate piesele se ating de aripa superioara. Ghinion, deci adeziv in completare. Oricum eu completez peste tot cu adeziv, ca am din belsug, iar acesta se acopera la randul lui cu vopsea, daca voi intentiona vreodata sa vopsesc macheta. Eu, de regula, las machetele la culoarea lor, pentru ca nu am deloc mana pentru vopsire, nici un aerograf sa ma ajute.
Cam asta a iesit dupa montarea aripilor. Am constatat la un moment dat ca nu sunt nici aliniate, dar nu mai aveam ce face. Cum spuneam, aparatul e de expus, nu de incercat in zbor. Pentru un model functional inca nu am gasit o solutie, am ideile, am materialele, am telecomanda si motoarele, dar nu am timpul si curajul necesare. Daca tot eram la partea inferioara a aparatului (am intors aparatul cu capul pilotului in jos, ca sa mai preseze pe lipituri), am decis sa montez si trenul de aterizare. Am fost inspirat ca am adus si pensa stomatologica. In veac nu as fi reusit sa prind toate piesele acelea mici cu mana goala. Am totusi maini destul de mari, la cei 188 m ai mei.
Sa nu ne imaginam ca m-am dedicat intrutotul doar activiatilor de entertainment pentru fi-mea sau de montaj al aparatului sau de rotisare a puiului. Ar fi fost si culmea sa nu sune telefonu, sa nu ma intrebe vreun vecin de ce nu are caldura ca de 15 februarie. Bine ca mi-am pus si eu in timp intrebarea de ce la + 15 grade afara primim caldura doar cat sa inmoaie 2 - 3 elementi ai caloriferului, astfel incat am dat din nou dovada de competenta, ca presedinte de asociatie de bloc ce sunt: rabdare si incredere, garantat de Gerul Bobotezii vor dudui toate caloriferele.
Ilinca si-a facut si ea datoria, inca o fotografie cu mine la datorie meritand sa completeze aici relatarea mea. Imi pare rau doar ca nu am tinut cont si de timpii necesari montajului, m-am gandit ca la doua ore cat mi-a trebuit sa montez avionul, sa ma intretin cu fi-mea si sa rotisez puiul si sa raspund intrebarilor despre caldura din bloc, nu merita sa inregistrez timpul necesar pentru fiecare pas in parte.
Ultimii pasi: montarea inelului motorului, cu elicea, precum si a rotilor a fost o formalitate. De retinut ca elicea nu se lipeste, ca sa poata fi rotita, iar capacele trebuie intai lipite de roti, apoi se monteaza fiecare roata in parte pe trenul de aterizare. La prima roata nu am stiut, a trebuit sa o demontez si sa refac ansamblul, noroc ca adezivul nu facuse inca priza. Apropo de trenul de aterizare, primul care a folosit un tren de aterizare cu roti gonflabile a fost Traian Vuia. A fost unul dintre cele mai importante progrese in aviatie, dupa cum se stie nici astazi nu se folosesc pe avioane altfel de roti.
A sosit momentul final, la care aparatul este complet. Mi-am permis sa-l fotografiez tinandu-l in mana care i-a dat forma. Sunt destul de mandru de mine, ca am reusit sa nu ma iau la tranta cu Ilinca si ca nici nu am carbonizat puiul. Dupa cum cred ca s-a inteles de la bun inceput, nu mi-am pus mari sperante in calitatea machetei, maine sper sa-i dea Ilinca o pictura care sa ascunda toate defectele de fabricatie, dupa care voi expune aparatul alaturi de I-15 la birou.
Cam asta ar fi pe sambata, 22 octombrie 2011. Succes tuturor celor care s-au lasat inspirati de mine si s-au apucat de montat avioane, nave, tancuri, masini sau diorame. Investitia nu e foarte mare, instrumentarul se poate improviza (merg si pensele pentru aranjat sprancenele si cutter-ele mici), iar satisfactia e suficient de mare.
Desigur ca nimic din cele relatate de mine mai sus nu mi-ar fi reusit fara sprijinul Olgutei si Ilincai, carora le multumesc ca sunt o familie minunata si iubitoare.
PS duminica am constat ca trenul de aterizare a cedat sub greutatea aparatului (probabil 15 grame). L-am intarit cu adeziv, cred ca e in regula acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu